 |
| Prezentarea lui Isus la templu (1692) de Jean-Baptiste Jouvenet. |
Bucuria
întâlnirii cu Domnul
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (2 februarie 2020)
Lecturi: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca
2,22-40; lecturi
Omilie
Astăzi celebrăm „Prezentarea
Domnului în templu”, adică un eveniment din viața lui Cristos inspirat din
evanghelie: „Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere
Domnului” (Lc 2,22). „Acum patruzeci
de zile, am sărbătorit cu bucurie Naşterea Domnului. Iar astăzi a venit ziua
fericită în care Isus a fost prezentat în templu, de Maria şi Iosif; el se
supune astfel legii lui Moise, dar, în realitate, iese în întâmpinarea
poporului său credincios” – este îndemnul prin care preotul îi invită pe
credincioși la sărbătoare. Prima mărturie ne vine din secolul al IV-lea de la o
pelerină în Țara Sfântă numită Egeria; ea spune că această celebrare vine de la
Ierusalim. După ce a fost răspândită în Siria, a ajuns și la Constantinopol (secolul
al VI-lea) cu numele grec al „întâlnirii” [hypapantè],
adică întâlnirea dintre Mesia și poporul credincios. Trecând în Occident [prin
secolul al VII-lea] se celebra pe 2 februarie. Pe la anul 750, în Galia, ajunse
să se numească „Curățirea Maicii Domnului” până la reforma liturgică în anul
1969 când vine recuperat cu titlul „Prezentarea Domnului la templu”. La Roma,
vine celebrată în zori, de către papa Sergiu I (687-701) cu o procesiune de
pocăință cu lumânări: de aici, sărbătoarea luminii lui Cristos. Și astăzi
liturgia prevede o procesiune, încă din secolul al X-lea, în care se binecuvântează
lumânările. Lumânarea – deci lumina – ne este încredințată în mâniile noastre,
ne unește nu numai cu Maria și Iosif, dar și cu Simon și Ana, care strâng
copilul ca pe „lumină spre luminarea neamurilor!” (Lc 2,32). Lumânarea sfinţită este simbolul lui Cristos care,
jertfindu-se pe sine pe cruce, ne dăruieşte lumina – lumina pascală.
Toate textele
biblice sunt centrate pe intrarea lui Isus în templu: anunțul profetului Malahia
(Mal 3,1-4), claritatea teologiei din Scrisoarea către Evrei (Evr
2,14-18) și această umilă acțiune relatată de Evanghelia după Luca (Lc
2,22-40), ce adună martori inspirați, pe Simon și Ana.
Profeția lui Malahia (Mal 3,1-4) este între descurajare și destindere
așa cum era în reîntoarcerea din exilul babilonic și reforma lui Esdra din
secolul al V-lea. Templul este reconstruit. Speranța se împlinește, dar
societatea tinde să se corupă. E timpul anunțat de Malahia. Apare un „mesager”
sau „înger” – pentru că același cuvânt e în ebraică – care deschide porțile templului
pentru a intra Domnul: „iată, îl trimit pe mesagerul meu! El va îndrepta
calea înaintea mea. Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl
căutaţi, mesagerul alianţei pe care voi îl doriţi” (v. 1). Din respect față de
Dumnezeu, evreii, ca popor de semiți, atribuie unui mijlocitor ce acționează în
numele său și cu puterea sa. Numit „îngerul alianței” are calitățile lui Mesia:
să refacă puntea de comunicare între Dumnezeu și omenirea păcătoasă; să restabilească
alianța dintre Dumnezeu și poporul său printr-o curățare a inimilor: „căci el
va fi ca focul celui care topeşte şi ca leşia celui care spală” (v. 2). Din
această curățare se naște un popor nou cu o jertfă plăcută lui Dumnezeu: „îi va
plăcea Domnului ofranda lui Iuda şi a Ierusalimului” (v. 4). E ușor de văzut că
profeția se aplică lui Cristos, mai ales în versetul care urmează: „mă voi
apropia de voi pentru judecată ca un martor grăbit […] împotriva celor care-I
oprimă pe cei tocmiți, pe văduvă și orfan, pe cei care înclină judecata
străinului și nu se tem de mine” (v. 5). Este Isus în plinătatea misiunii sale
ca mântuitor și judecător.
Scrisoarea către Evrei (Evr 2,14-18) a fost redactată într-un context de certuri. Primii
creștini de origine ebraică auzeau că Isus nu este Mesia, căci nu avea calitate
de preot. El provenea din David, tribul lui Iuda și nu a lui Levi: „este
cunoscut că Domnul nostru se trage din Iuda” (Evr 7,14). Isus nu este descendentul lui Aron, marele-preot, dar
poate fi preot în maniera lui Melchisedec despre care – în Biblie – este numit
„preot al Dumnezeului celui preaînalt” (Gen
14,18): „căci avem mărturie despre el: Tu ești preot în veci, după rânduiala
lui Melchisedec” (Evr 7,17). Avem preoția
lui Isus, unică și desăvârșită. Cristos salvează dar trăind condiția noastră
umană: „Isus a devenit părtaş cu ei [cu oamenii], pentru ca, prin moarte, să reducă
la neputinţă […] pe diavol, şi să-i elibereze […] de frica morţii, pe aceia
care toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (v. 14-15). Primul efect al
mântuirii este eliberarea de „sclavia” morții, principala putere a Răului în
om. Prin suferința și jertfa crucii sale, Isus salvează pe aceia cu care au
fost legați frățește printr-o fraternitate actualizată prin Întrupare. Cu
moartea lui Cristos, omenirea, pentru prima dată în istorie, trăiește adeziune
la Dumnezeu. Ispășirea păcatelor ne permite să fim introduși cu Fiul în templul
ceresc. Acum nu este vorba de un înger, nici un om, ci mijlocitorul este
Cristos care poate împlini misiunea de unire între Dumnezeu și om. Isus este cu
totul asemănător cu noi, pentru că este om adevărat, cu un „trup” ca orice ființă
umană. Experiența slăbiciunilor noastre face pe Salvatorul nostru capabil de
milă față de noi toți: „De aceea, era nevoie să se facă în toate asemenea
fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere
pentru relaţiile cu Dumnezeu […]. Aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat
încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi” (v. 17-18).
Astfel îmbrățișarea noastră cu Dumnezeu este deplină și fericită.
La patruzeci de zile după
naşterea lui Isus, Maria și Iosif, supunându-se prescrierilor Legii lui Moise,
a venit la templul din Ierusalim spre a-i oferi lui Dumnezeu pe copilul lor, întâi
născut, şi a împlini ritualul purificării. Evanghelistul Luca relatează prezentarea
lui Isus la templu (Lc 2,22-40). Este oferirea lui Cristos
Tatălui. Maria şi Iosif îl poartă pe prunc la templu, pentru a fi prezentat și
oferi lui Dumnezeu. Este primul născut şi îi aparţine Domnului, după cum scrie
în Legea lui Moise (Lev 12,2-8).
Pentru Maria este o jertfă. Ea oferă ce a primit. E dureroasă. Cristos este
jertfit. Cel jertfit apare în ochii bătrânului Simon ca „lumină”.
Este sărbătoarea luminii. Cristos
este cel care este recunoscut şi prezentat de bătrânul Simeon, ca lumină a
lumii: „lumină spre luminarea neamurilor” (v. 32). Aceasta este lumina pe care
o vede Simeon în evanghelia de astăzi. Ritul de a binecuvânta şi a aprinde
lumânările şi a le duce acasă face referinţă la Cristos care este lumina ce
luminează pe orice om. Simeon îl prezintă ca „gloria lui Israel” şi ca semn de
contradicţie. Profeţia lui Simeon face să se întrevadă perspectivele suferinţei
Mariei: „O sabie îți va străpunge sufletul!” (v. 35). Maria, din cauza intimii
sale unirii cu persoana lui Cristos, este asociată cu jertfa Fiului. Dar este
și sărbătoarea întâlnirii. Domnul vine în întâmpinarea poporului său care îl aștepta
cu credință: Simeon și Ana. Este sărbătoarea întâlnirii lui Dumnezeu, prin Fiul
său, cu orice om. Numele Anei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire,
binecuvântare: Ana trimite la „dar”, Asher la „fericire”, Fanuel înseamnă „fața
[chipul] lui Dumnezeu”. Și Simon înseamnă „ascultă” [de la verbul shemà în ebraică – a asculta]. Nume care
vorbesc despre limbajul credinței.
În templul din Ierusalim, Isus radiază
lumina; se manifestă: „gloria lui Israel”; strălucește lumina asupra neamurilor [păgânilor]. Să mergem în întâmpinarea lui Cristos
unde îl vom găsi la fiecare Liturghie și-l vom recunoaște la frângerea pâinii,
în așteptarea venirii măririi sale. Este bucuria întâlnirii cu Domnul!
bibliografia [anul
A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1998; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net);
Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Garcìa
J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org);
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu