vineri, 21 septembrie 2018

† Duminica a 25-a de peste an (B): A sluji lui Dumnezeu și aproapelui [23 septembrie 2018]

A sluji lui Dumnezeu și aproapelui
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (23 septembrie 2018)
Lecturi: Înţelepciunii 2,12.17-20; Iacob 3,16-4,3; Evanghelia Marcu 9,30-37; lecturi

Omilie

În timpul sfintei Liturghii ne dăm un semn de pace. Lecturile de astăzi ne ajută să înțelegem care este darul păcii inimii: slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Astăzi prima lectură luată de Cartea Înțelepciunii (Înt 2,12.17-20) ne prezintă situația evreilor plecați în Alexandria Egiptului un secol înainte de Cristos. Grecii îi luau în râs pentru că ziceau că au cunoștință despre Dumnezeu: spun că sunt „fiii lui Dumnezeu” și că sunt „puși deoparte”. Astfel, îi vedem defăimați într-un chip cu totul deosebit. Chiar printre concetățenii lor, mulți au abandonat religia sfârșind prin a nu crede; credința a devenit o ocară pentru ei. Dar înțeleptul are convingerea că Dumnezeu nu-i va abandona: „Sufletele celor drepți sunt în mâna lui Dumnezeu și nici un chin nu se va atinge de ele” (Înţ 3,1). Când „cel drept este fiul lui Dumnezeu, el îi va veni în ajutor şi-l va salva din mâna celor care-i stau împotrivă” (v. 18). Cel drept este ajutat de Dumnezeu să reziste în fața răului. Înţelepciunea descrie figura celui drept, care cu conduita lui onestă apare ca o mustrare pentru cei răi. „Să-l pândim pe cel drept, căci ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcate împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre!” (v. 12). Cei nelegiuiți par să se laude cu izbânzile lor asupra celor drepți și credincioși. Se vorbește despre persecuție și dispreț într-o societate coruptă și necinstită. Evreul drept devine simbol al celui credincios care suferă și este torturat de răutatea umană. Dar răul și ura nu pot avea ultimul cuvânt de spus. Dumnezeu nu uită niciodată pe cei care își pun speranța în el. Suntem invitați să cerem Domnului, după toate scandalurile din ultimele săptămâni care ne doare, să ne facă tari în credință, deoarece el veghează asupra noastră: „supravegheați” (v. 20) de Dumnezeu cu pace.





În a doua lectură (Iac 3,16-4,3), sfântul Iacob se adresează primilor creștini de proveniență ebraică care trăiesc în diaspora, împrăștiați pe tot cuprinsul Imperiul Roman și le propune să-și schimbe modul de a trăi de mai înainte. Mulți sunt orbiți de prestigiul culturii grecești. Ei sfârșesc prin părăsirea credinței lor. Situația lor spirituală este o anumită delăsare morală, o decădere a angajamentului și entuziasmului de la început. Se vede o diviziune între bogați și săraci. Iacob denunță această ipocrizie: „acolo unde este gelozie şi rivalitate, acolo se află dezordine şi tot felul de fapte rele” (v. 16). El amintește că războaiele și conflictele provin din aceste instincte care se învălmășesc și duc lupta lor în noi, luptă animalică, senzitivă: „de unde vin războaiele, de unde conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre?” (4,1). Toate acestea sfârșesc prin a profana rugăciunea: „nu aveţi pentru că nu cereţi; cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău” (4,2-3). Nimeni nu se gândește să se roage atunci când este în căutarea, cu dorință arzătoare, a bogățiilor acestui pământ.  Adevărata lumină o putem găsi atunci când „înțelepciunea vine de sus” (3,17). Pentru Iacob numai înțelepciunea lui Dumnezeu poate conduce la adevărata fericire și pace. Este un dar ce trebuie implorat cu smerenie şi cu insistenţă. Când coboară în inima noastră, ea devine „curată, paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (3,17). Așa este transformă inima noastră. „Rodul dreptății” semănat în noi este adevărata pace.


Evanghelia de astăzi după sfântul Marcu (Mc 9,30-37) ne prezintă cea de-a doua lecție după proclamarea pătimirii, morții și învierii lui Cristos, neînțeleasă încă de ucenicii lui. E a doua vestire a pătimirilor Domnului. „Îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: «Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia»” (v. 31). Isus vrea să se dedice formării discipolilor pregătindu-i progresiv pentru realitatea crudă a suferinței și morții sale. Pe drum îi învăța că el se va confrunta cu multă suferință, cu ura oamenilor: va fi arestat, condamnat și pedepsit cu moartea. Este a doua oară că le vorbeşte astfel. Simte nevoia de a se destăinui din nou. Este apăsat de o mare nelinişte. Ucenicii nu înţeleg nimic din dezvăluirea misterului suferinței. E contrar ideii de Mesia. Cel care conduce omenirea, va fi tratat ca un rebut? Pentru discipoli este foarte greu să accepte un Mesia slujitorul tuturor. Ucenicii sunt speriaţi şi plini de uimire, nu înţeleg „cuvântul şi se temeau să-l întrebe” (v. 32). Continuă să fie încuiați. Nu reușesc să-i corecteze ideile. Nu voiau să înţeleagă cum Isus să fie cel din urmă…

Dar de ce discipolii nu înţeleg? Răspunsul este foarte simplu: inima şi mintea lor sunt departe de inima şi mintea învăţătorului; neliniştile lor sunt altele decât cele ale lui Isus. Cum pot să înţeleagă stând atât de departe? Cristos este neliniştit din cauza morţii sale, în timp ce ei – discipolii săi – sunt preocupaţi de locul pe care să-l ocupe primul dintre ei. Isus „i-a întrebat: «Despre ce aţi discutat pe drum?» Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare” (vv. 33-34). Se certau care să fie primul.

În partea a doua a Evangheliei lui Marcu (cap. 9-16) sunt descrise exigențele radicale pe care Isus le cere discipolilor și creștinilor din orice timp sau loc care vor să-l urmeze. Ceea ce urmează în relatarea evanghelică este într-adevăr dezarmant. Marcu ne face să presupunem că Cristos, în timpul călătoriei, a mers mereu înaintea grupului de ucenici, care, rămaşi în urmă, fără să ţină cont de cuvintele dramatice ale lui Isus, au început să discute între ei cine este pe primul loc. Ajunşi în casă, [la Cafarnaum – deși se îndreaptă spre Ierusalim], Cristos auzise discuţiile lor. Dar „ei tăceau căci pe drum discutaseră […] despre cine este mai mare” (v. 34), notează evanghelistul. La urma urmei măcar un pic de ruşine există, căci discutaseră pentru locul întâi. Privind cu speranţă la acel mic grup de ucenici, a început să le vorbească dărâmând complet concepţiile lor. Le deschide ochii asupra a ceea ce este important. „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (v. 35). Şi pentru ca să înţeleagă bine ceea ce vrea să spună, ia un copil, îl îmbrăţişează şi îl pune în mijlocul grupului. În limba aramaică, cea uzată de Isus, talya înseamnă servitor ca și copil. În lumea biblică, copilul este cel care nu are dreptul să spună nici un cuvânt; este ultimul dintre toți. Copilul rămâne indiferent la onoruri, la poziția socială. Nu este numai candoarea nevinovăției, ci mai degrabă disponibilitatea sa totală; nu este atât limpezimea purității morale, ci mai degrabă abandonarea fără calcule, fără ipocrizie sau interese. Cu acest spirit de copil ucenicul intră în lume nu cu forța armelor, ci cu duhul blândeții. Acel copil – vrea să le spună Domnul – trebuie să stea în centrul preocupării comunităţii creştine. Şi explică motivul: „oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte!” (v. 37). În acest caz „a primi” înseamnă să ai grijă de cei slabi și nevoiași pentru a-i ajuta așa cum ar fi Cristos însuși.

Isus dă ucenicilor o minunată lecţie de umilinţă, de slujire și de pace. Adevărata măreție stă în a primi și a sluji celor mici. A sluji unui copil, înseamnă a-l sluji pe Cristos, adică pe Dumnezeu. Să nu uităm aceasta…


bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu