 |
| Bazilica franciscană de pe muntele Tabor. |
Fiul
luminează crucea
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (25 februarie 2018)
Lecturi: Ioel
2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18.
Evanghelia Marcu 9,2-10: În acel timp, Isus i-a
luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt numai
pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au
devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea
albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu
Isus. Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e
bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi
una pentru Ilie!” De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese
frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a
fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus
singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit
să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi
înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se
ce înseamnă „a învia din morţi”.
Omilie
În această duminica din Postul
Mare, cele trei lecturi au ca punct comun: „fiul”. Avem mai întâi pe Isac, fiul
lui Abraham, cel care trebuia să fie sacrificat. Apoi, în a doua lectură,
sfântul Paul ne vorbește despre „Fiul” lui Dumnezeu pe care nu l-a „cruțat” dar
l-a dat la moarte pentru noi toți. Evanghelia ne dezvăluie pe „Fiul cel iubit”
al Tatălui pe care toți creștinii trebuie să-l asculte, pe el, care în drumul său spre cruce ascunde o semnificaţie pascală.
În prima lectură, luată din Cartea Genezei (Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18), este
istoria lui Abraham cel căruia Dumnezeu îi cere să părăsească țara și familia
pentru a merge într-o țară necunoscută. Îi promite că îi va da o moștenire
numeroasă. Acum se confruntă cu o încercare nemaiauzită și foarte dureroasă:
„Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi […]
adu-mi-l acolo ca ardere de tot!” (vv. 1-2). Pe muntele Moria – din Ierusalim,
acum este Cupola Stâncii, un sanctuar islamic – are loc adevărata dramă a
credinţei. Abraham este prompt să-și sacrifice fiul peste care și-a pus toate
speranțele. Trebuie restituit Domnului. Porunca lui Dumnezeu îi apare de
neînțeles. Îi este cerut să renunțe la propriu viitor. Dumnezeu este ca toți ceilalți
zei, de care se lepădase, care cereau sacrificii umane? Trebuia să ucizi,
altfel nu vei avea ocrotire. Vocea cărnii nu a fost ascultată de Abraham.
Credința sa este pusă la încercare. Dumnezeu îi cere să aibă încredere. Ascultă
de Domnul și nu șovăie. Cu toate acestea patriarhul nu a fost obtuz la minte
împlinind dispoziția divină. Îl cunoștea pe Dumnezeu; el l-a chemat din Ur [o
cetate sumeriană, la începutul mileniul al doilea înainte de Cristos] și i-a
dat multe dovezi ale apropierii sale. Îl ascultă cu credință pe Dumnezeul bunătății
care nu și-a schimbat cuvântul dat, fiindcă „el crede că Dumnezeu este atât de
puternic încât să învie morții” (Evr
11,19). Spre deosebire de zeii lumii păgâne, Domnul este Dumnezeul celor vii. Nu
a văzut un om capabil de o așa mare credință. Pentru asemenea credință, Dumnezeu
îi promite o mare descendență: evreii, creștinii și musulmanii, toți sunt
moștenirea lui Abraham.
A doua lectură se prezentă ca un
răspuns la textul Genezei. În timp ce Abraham a fost împiedicat să-și sacrifice
fiul, sfântul Paul ne aminteşte în Scrisoarea
către Romani (Rom 8,31b-34) că Dumnezeu „nu l-a cruţat
pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi” (v. 32). Tatăl
a dat propriul Fiu oamenilor. Ei l-au condamnat la moarte. Iar el l-a înviat.
Paul subliniază oferirea Fiului din partea Tatălui și conchide că adevărata
cheie de interpretare a morții lui Cristos este învierea: „Isus […] a murit,
dar, mai mult, a şi înviat” (v. 34). Este un imn de încredere și speranță.
„Cântul” din Romani 8 este un strigăt
aproape scăpat de griji spre o convertirea divină de la un Dumnezeu dominat de
teamă și puterea morții la un Dumnezeu nou care stăpânește cu puterea vieții.
Consecința dedusă de aici este că nu ne temem de nimic fiindcă Dumnezeu este cu
noi și nimic nu ne poate dăuna: „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este
împotriva noastră? Cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză
împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Cine îi va condamna?” (vv. 31-34). Apostolul face
un ultim efort pentru a îndepărta orice teamă de la noi. A înviat pentru a ne
asocia la gloria sa. Acum șade de-a dreapta lui Dumnezeu pentru a ne alătura la
condiția sa de Fiu, continuând să intervină pentru noi. Este iubirea lui de Fiu
al Tatălui pentru noi. Fidelitatea lui Dumnezeu față de
Abraham, anunțată de prima lectură, este proclamată pe deplin acum.
În această lumină trebuie citit Evanghelia
după Marcu a schimbării la față (Mc
9,2-10). Isus, în drumul spre Ierusalim, îi învață că Fiul Omului
trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, să fie ucis şi a treia zi
să învie (cf. Mc 8,31). Această
noutate duce la o mare confuzie în grupul ucenicilor. Petru nu reușește
nicidecum să înțeleagă mesajul învățătorului său. Protestează. Isus, să ajungă
pe cruce? Este un scandal mare! Va fi un eșec total. Dar, Isus spune mulţimii: „Dacă
cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă
urmeze” (Mc 8,34). Ucenicul nu poate
aştepta să fie scutit de cruce…
„După șase zile” – adică în ziua
a șaptea – „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan”, pe cei mai apropiați
dintre ucenicii săi [martori ai învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,37), martori ai lui Cristos în
agonie în Grădina Getsemani (cf. Mc
14,33)], „i-a dus deoparte pe un munte înalt” (v. 2). Şi, iată, marele mister:
Matei scrie că „faţa lui strălucea ca soarele” (Mt 17,2), Luca că „înfățișarea feței lui s-a schimbat” (Lc 9,29). În schimb, Marcu este foarte
discret, ne spune că Isus „s-a schimbat înfățișarea înaintea lor” (v. 2) şi
astfel „hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor
de pe pământ nu le putea albi” (v. 3). Ce s-a întâmplat este de nedescris.
Sfântul Marcu se folosește de o imagine exprimată în mod simplu care ne
surprinde. Evanghelistul – cel mai vechi dintre evangheliști – vorbește greaca
simplă, nu stăpânește limba în așa fel ca să o facă elegantă – ca în Luca – şi
se servește de o comparaţie cu o muncă de înălbire. Albul este lumina, culoarea
lumii cereşti (cf. Dan 7,9). Chiar
îngerii învierii (cf. Mc 16,5) şi cei
ai înălţării la cer sunt îmbrăcaţi în alb. Luminozitatea este extraordinară!
Isus apare transfigurat şi trupul lui emană lumină. Lângă Isus au apărut Ilie
împreună cu Moise vorbind cu el: este profeţia şi Legea.
În fața acestei viziuni, Petru se
bâlbâie, nu ştie ce să spună, se împiedica în eveniment. Dorea imortalizarea momentul:
„Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine,
una pentru Moise şi una pentru Ilie!” (v. 5). Așa că totul ar fi fost împlinit
fără cruce… Dar această experiență nu este posibilă… Și un nor strălucitor
acoperă pe toți cei prezenți și o voce proclamă: „Acesta este Fiul meu cel
iubit, ascultaţi de el!” (v. 7). Glasul Tatălui îl proclamă pe Fiul său iubit:
unic, mult superior lui Moise şi Ilie şi mult diferit de cum era aşteptat
Mesia. Dacă la botezul lui Isus voce Tatălui răsuna doar pentru Cristos (cf. Mc 1,11), revelația de pe muntele Tabor este
pentru discipoli. El trebuie ascultat – el, Domnul – nu propriile temeri, dorinţe,
pentru că el este Fiul Tatălui. El are cuvintele vieții veșnice. Acum este
nevoie de a asculta. Ascultarea este aceea care îl defineşte pe discipol.
Și, apoi nici o lumină, nici o
voce, nici o prezență: Isus singur cu cei trei ucenici! Cristos este cu ei așa
cum a fost întotdeauna: un om, un însoțitor care coboară de pe munte pentru a
face drum spre Ierusalim, spre moartea așteaptă. Misterul transfigurării
imprimă în mintea ucenicilor o imagine a lui Isus glorioasă şi măreaţă. Trei
apostoli au putut mărturisi că „în el strălucea gloria lui Dumnezeu”.
Miraculosul în schimbarea la faţă este că un om cu un trup ca al nostru
răspândeşte o lumină divină.
Aceasta este semnificaţia transfigurării lui Isus pe drumul de
credinţă al discipolului, care vrea să fie „fiu” al Tatălui.
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu