 |
Adorația păstorilor [Adoration of the shepherds] -
de Giordano Luca.
|
Credinţa începe să se răspândească în lume
(Crăciun - Liturghia aurorei)
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (25.12.2016).
Lecturi: Textele liturgice - Is 62,11-12; Tt 3,4-7; Lc 2,15-20.
După splendorile din această
noapte, iată soarele răsare. Noi mergem spre lumină impresionați puternic de
această noapte. Ca și păstorii oferim puțin din tot ce avem. Privim cu ochii
credinței. Lăsăm să prindă această lumină, să pătrundă în lecturile sacre.
Împreună cu profetul Isaia (Is 62,11-12) ochii noștrii de credință
descoperă ceea ce rămâne ascuns în copilul culcat în iesle. „Iată, Domnul a
făcut să se audă până la marginile pământului! «Iată, vine mântuirea ta!»” (v.
11). Acest copil este Mântuitorul, eliberatorul. Prin el, omenirea se
înnobilează: din păcătoși devin popor sfânt, din înlănțuiți devin răscumpărați
de Domnul; din disprețuiți devin doriți; din părăsiți devin o cetate căutată,
nepărăsită. Bucurie și sărbătoare.
În fragmentul din Scrisoarea
către Tit (Tt 3,4-7), apostolul Paul explică
caracterul spontan și cu totul liber, gratuit al răscumpărării. El folosește un
cuvânt care este profan, dar în gândirea sfântului Paul exprimă tot ce este mai
suav, respectuos, amabil şi inefabil în misterul răscumpărării noastră:
Dumnezeu iubeşte omul. Iată umanitatea [humanitas]
latinilor şi filiantropia [φιλανθροπία],
dărnicia grecilor. Această iubire este veşnică, întrucât etern Duhul Sfânt.
Dumnezeu este invizibil. Și, iată-l că se lasă văzut în Isus Cristos: în el s-a
manifestat. Este epifania [arătarea]:
„S-a arătat bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu […] după îndurare”
(v. 4-5). Și-a manifestat bunătatea, trandrețea față de oameni eliberându-i
după îndurarea sa justificându-i prin harul său. Dumnezeu s-a manifestat făcând
din noi lucruri minunate. Să fim mândri că Dumnezeu ne-a înnobilat. Ne-a făcut
să ne naștem din nou: „prin baia renașterii și a reînnoirii Duhului Sfânt” (v.
5).
În Evanghelia de astăzi – aceea a
aurorei – sfântul Luca (Lc 2,15-20)
ne prezintă vizita păstorilor la iesle și impresiile lor pioase, atitudinea
lor. Este continuarea evangheliei propuse pentru noaptea Crăciunului. Luca ne
conduce în acea regiunea unde cândva tânărul David păzea turma. Cu o mie de ani
mai târziu în acelaşi ţinut se aflau încă păstori care trăiau pe câmp şi păzeau
turmele pe timpul nopţii.
La cine trimite îngerul Domnului
să ducă vestea cea bună? Cine sunt primii invitaţi ca să-l viziteze pe Isus? Păstorii,
oameni simpli, ignoranţi, dispreţuiţi, care nu cunoşteau Scripturile, care nu
mergeau sâmbăta la sinagogă, fiindcă trebuia să-şi păzească oile. Păstorii erau
consideraţi atunci oamenii de jos, păcătoşi publici, pentru că se zicea:
„trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată vestea
naşterii Mântuitorului. Ei sunt primii care să-i aducă omagiu. Şi nu este
exclus ca evanghelistul Luca – cercetător destoinic – să fi mers la Betleem şi
să fi găsit vreun „supravieţuitor” dintre păstorii care au auzit vestea
îngerilor şi au mers să se închine lui Isus (cf. Carlo Cremona, Oggi è domenica, Ed. Vaticana, Roma,
1995, p. 53). Însă erau dispreţuiţi de către „drepţii” lui Israel pentru că un
păstor nu avea posibilitatea să trăiască după legea Domnului fiindcă nici nu o
cunoştea. În pustiu nu aveau apă şi deci nu puteau face spălăturile rituale pe
care le făcea orice evreu evlavios. Ei se aflau în noaptea Crăciunului în afara
Betleemului, nu numai pentru că acolo îşi aveau turmele, ci pentru că erau
excluşi din comunitate, nu aveau voie să intre în localităţi; păcătoşi fiind,
i-ar fi spurcat pe ceilalţi cu simpla lor prezenţă. Se recunoşteau mici şi
păcătoşi. Iar umilinţa lor i-a plăcut mai mult lui Dumnezeu.
Păstorii îi văd pe îngeri
întorcându-se în cer. Acești mesageri cerești le-au frânt liniștea din acea
noapte încredințându-le un semn de verificat. „Când îngerii au plecat de la ei
spre cer, păstorii au spus unii către alţii: «Să mergem până la Betleem şi să
vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul»!” Ar fi
putut să spună: „Să rămânem aici!” Dar s-au încurajat unul pe altul: „Să mergem
până la Betleem și să vedem ce e acolo!” „Au plecat, deci, în grabă şi i-au
găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle”. Ar fi putut să fie
descurajați: un copil în iesle! Și, totuși ei descoperă, văd cu ochii inimii, văd
cu ochii credinței. Este minunea Crăciunului: un copil înfăşurat în scutece şi
pus într-o iesle. Suntem în faţa unui drum de credinţă și se traduce în gesturi
concrete: căutarea („au plecat în grabă”: v. 16a), descoperirea pruncului („au
găsit copilul: v. 16b) şi mărturia
vieţii („au spus ceea ce le fusese anunţat cu privire la copil”: v. 17). Din
mărturie se naşte mirarea şi credinţă celor care ascultă relatarea păstorilor („se
mirau de lucrurile pe care le spuneau păstorii”: v. 18). Ei se minunau și toată
lumea împreună cu ei. Credinţa începe să se răspândească glorificându-l pe
Dumnezeu. După primirea vestei bune urmează ascultarea credinţei. În câteva
cuvinte – simplicitatea extremă a credinței: credem anunțului, vedem,
experimentăm, povestim, relatăm, transmitem glorificând pe Dumnezeu.
Evanghelia spune că cerul se
coboară pe pământ și se face părtaș de sărăcia oamenilor. Păstorii se bucură:
ei cei neglijaţi şi marginalizaţi de întreaga societate; ei au fost luaţi în
seamă de Dumnezeu; li s-a oferit posibilitatea să constate că viaţa are un
sens: duce spre lumină, bucurie şi pace. Cu toate acestea Dumnezeu i-a ales
tocmai pe ei ca cei dintâi destinatari ai vestei minunate.
Există o frumoasă povestire care spune că în noaptea
Crăciunului, la grota din Betleem, o dată cu păstorii s-a prezentat şi Adam. A
aşteptat deoparte, ruşinat, până când păstorii au pus darurile lor la
picioarele nou-născutului. Apoi, când i-a venit rândul, s-a apropiat şi el
tăcut, s-a aplecat peste iesle şi a sărutat picioarele copilului. A scos
dintr-o desagă darul său: un fruct pe care i l-a oferit cu mâinile tremurânde
copilului care plângea. Era mărul din pomul binelui şi al răului, din care
muşcase pierzând Paradisul. „Te rog să-l primeşti”, i-a zis Adam, „nu am ce
să-ţi ofer altceva decât păcatul meu!” Atunci, Maria a luat mărul din mâna lui
Adam şi l-a aşezat la picioarele copilului. În acea noapte s-a născut omul nou iertat
de Dumnezeu. Iar Adam a zâmbit fericit.
Să-l primim pe Isus cu toată credința, mulţumindu-i printre
lacrimi de bucurie pentru darul mântuirii.
Crăciun fericit și sărbători cu bine!
[bibliografia (anul A):
Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu