Scara Paradisului

 

Sfântul Ioan Scărarul, abate [30 martie], – supranumele de Climac –  se trage din celebrul tratat de ascetică, Scara Paradisului, scris de Ioan la invitaţia abatelui mănăstirii de la Raithu (din grecescul climax, „scară”). Anahoretul în vârstă de şaizeci de ani a primit, din ascultare, invitaţia de a transcrie meditaţii sale privind practicarea virtuţilor creştine. A apărut astfel unul dintre cele mai citite tratate de teologie ascetică. Încă de la prima publicare, a avut o răspândire foarte mare.

Scara sa este făcută din treizeci de trepte, adică treizeci de capitole, corespunzând anilor vieţii lui Isus şi dezvoltă, în trei părţi, drumul sau progresul sufletului spre perfecţiune, pornind de la renunţarea la lume pentru a ajunge prin lupta contra viciilor şi dobândirea virtuţilor la culmea perfecţiunii interioare, constituită de unirea cu Dumnezeu prin caritate.

„Cartea de faţă arată drumul cel bun celor ce aleargă să-şi scrie numele în cartea vieţii celei din ceruri. Cei ce o vor citi şi îi vor urma ei vor fi povăţuiţi de dânsa fără de rătăcire şi în mod desăvârşit îi va ridica de la cele pământeşti spre cele sfinte, arătând pe Dumnezeu celui pe care l-a ridicat până sus. Care scară, cred eu, a văzut-o şi Iacob cel ce a îndepărtat patimile, când se odihnea pe patul lui cel pustnicesc” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timişoara 1998³, p. 139).

„Vă îndemn, dar, să urcăm şi noi cu sârguinţă şi cu credinţă această gândită şi ducătoare la cer scară, ale cărei trepte ne învaţă cu multă înţelepciune:

1.    Despre lepădarea şi despărţirea de viaţa deşartă;

2.    Despre neîmpătimire sau neînstrăinare;

3.    Despre înstrăinare şi despre cele din visurile tinerilor;

4.    Despre mucenicia bărbăteştii ascultări;

5.    Despre îngrijita şi sincera pocăinţă şi despre închisoarea cea bine plăcută lui Dumnezeu şi a celor pedepsiţi;

6.    Despre aducerea-aminte de moarte;

7.    Despre plânsul care curăţă;

8.    Despre liniştitoarea nemâniere;

9.    Despre ţinerea de minte a răului;

10.     Despre grăirea de rău;

11.     Despre tăcere;

12.     Despre minciună;

13.     Despre trândăvie;

14.     Despre lăcomie;

15.     Despre desfrânare şi despre curăţenie;

16.     Despre iubirea de arginţi;

17.     Despre sărăcie;

18.     Despre indolenţă;

19.     Despre cântarea de psalmi în adunări;

20.     Despre diferitele privegheri;

21.     Despre temere;

22.     Despre slava deşartă;

23.     Despre mândrie şi despre necuratele gânduri;

24.     Despre simplitate, bunătate, inocenţă şi viciu;

25.     Despre umilinţă;

26.     Despre discernământ;

27.     Despre linişte şi singurătate, despre paza minţii;

28.     Despre rugăciunea pură şi despre răbdare;

29.     Despre apathie;

30.     Despre iubire, speranţă, credinţă şi luminare, şi în ce fel este posibilă theologia” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, p. 139-140).

Observăm că sfântul Ioan, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, se referă la o scară nevăzută şi multe din treptele propuse de sfânt coincid cu cele ale „Fericirilor”. Se pare că sfântul Grigorie de Nyssa, prin comentariul la „Fericiri”, este printre primii dintre sfinţii care afirmă că vederea lui Dumnezeu şi unirea cu el nu se fac într-un mod „uman”, exterior, ci interior, contrar concepţiilor platoniciene. Scara, care are drept capăt pe Cristos şi unirea cu el, este lăuntrică...

O „scară” spre învierea Domnului şi o speranţă în învierea noastră…