† Duminica a 5-a a Paştelui: Acel chip care învinge teama (omilie)

„Calea, adevărul și viața”
(In 14,6)

Evanghelia – Ioan 14,1-12: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹ "Să nu se tulbure inima voastră. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine. ² În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe. Dacă nu ar fi aşa, n-aş fi spus: ³ mă duc să vă pregătesc un loc. După ce mă voi duce să vi-l pregătesc, mă voi întoarce să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. ⁴ Voi cunoaşteţi calea unde mă duc eu". ⁵ Toma i-a zis: "Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?" ⁶ Isus i-a răspuns: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. ⁷ Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut". ⁸ Filip i-a zis: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns". ⁹ Isus i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?» ¹⁰ Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele. ¹¹ Credeţi ce vă spun: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; iar de nu credeţi cuvântul meu, credeţi-mă pentru faptele mele. ¹² Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl".

 

Omilie

 

Discursul lui Isus redat de evanghelia lui Ioan (In 14,1-12) se deschide cu o invitaţie de a depăşi teama: „Să nu se tulbure inima voastră”. Este vorba de temeri profunde: teama de suferinţă, de moarte, de viitor. Isus sugerează că există un singur mod pentru a învinge aceste multe şi profunde temeri: credinţa în Dumnezeu şi credinţa în el. Şi are dreptate: numai Dumnezeu este stânca. Celelate certitudini deziluzionează. Iubirea de Dumnezeu este fidelă şi nu ne părăseşte niciodată: aceasta este marea certitudine care îl înseninează pe cel care crede.

 

Însă mai este un al doilea punct asupra căruia vreau să insist. Lui Filip care poate aspira la o viziune religioasă mai înaltă şi mai demonstrativă („Arată-ni-l pe Tatăl”), Isus îi răspunde: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”. Pentru creştin Isus – persoana sa, viaţa sa, istoria sa – este spaţiul în care Dumnezeu s-a făcut vizibil şi cunoscut. În întruparea Fiului lui Dumnezeu invizibilitatea lui Dumnezeu a dispărut: Dumnezeul invizibil s-a făcut aproape, unul pe care-l poţi atinge şi cunoaşte. Omul este în căutarea lui Dumnezeu şi această căutare a sa a lui Dumnezeu nu este o suprastructură, ci structura cea mai intimă a fiinţei sale.

 

Dar unde şi cum îl întâlneşte pe Domnul? Iată întrebarea subînţeleasă în toată evanghelia a patra. O primă afirmaţie importantă este deja în prolog: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18). Dumnezeu este invizibil iar omul nu reuşeşte să-l atingă. Dar în Isus Cristos invizibilitatea lui Dumnezeu a dispărut. În acest punct însă apare o a doua întrebare: în ce mod Fiul Unul-născut a povestit chipul Tatălui smulgându-l din invizibilitatea sa? Răspunsul creştinului este clar: Dumnezeu s-a făcut vizibil şi de atins în existenţa istorică a lui Isus, în practica sa de primire, în dăruirea sa adevărului, în iubirea sa care a căutat momentul său cel mai expresiv pe cruce.

 

Mai este o ultimă întrebare la care este absolut necesar să răspundem. Tatăl a descoperit chipul său în existenţa istorică a lui Isus, dar acum – în timpul Bisericii, în aşteptarea întoarcerii Domnului – unde şi cum trebuie făcută încă experienţa lui Dumnezeu? Desigur în ascultarea cuvântului său, în continua memorie a vieţii sale: în fond tocmai de aceea au scris evangheliştii evangheliile lor. Dar răspunsul ar rămâne neterminat dacă nu am adăuga o expresie care se află în prima scrisoare a lui Ioan (1In 4,12): „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi”. Aşadar, Dumnezeu continuă să se facă prezent în iubirea reciprocă: Dumnezeu este iubire şi este într-o experienţă de autentică iubire, ca aceea a lui Cristos, prin care omul poate intra în comuniune cu lumea lui Dumnezeu.

 

(Don Bruno Maggioni [24.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4129).