Paradoxurile iubirii



Brândușe

 În primele pagini ale cărţii sale No Man Is An Island (Nici un om nu este o insulă), Thomas Merton descrie cele trei mari ispite ale iubirii omeneşti. Cea dintîi este ispita hedonismului Eros-ului, care constă în căutarea egoistă, dar „civilizată“ a propriei satisfacţii, ce admite şi o „negare de sine“ rezonabilă, pentru ca satisfacerea dorinţelor să poată fi reciprocă. Este ispita „carităţii burgheze“, ce porneşte de la o recunoaştere „realistă“ a caracterului inevitabil al propriului egoism, dar doreşte ca şi ceilalţi – sau, într-o relaţie de cuplu, şi partenerul – să poată gusta plăcerile vieţii.

 

Cea de-a doua ispită este cea a falsului ascetism al Eros-ului. Este ispita de a ne distruge pe noi înşine din iubire pentru celălalt. Iubirea pentru celălalt este absolutizată – la fel ca şi dorinţa acestuia. Practic, asta înseamnă că, indiferent ce dorinţe ar avea persoana pe care o iubim, renunţăm la noi înşine pentru a i le satisface, chiar dacă preţul acestei renunţări de sine este infernul alături de ea. Pe altarul iubirii idolatre este astfel sacrificat sufletul nemuritor al celui care iubeşte, adică cea mai mare comoarăpersonală. Merton consideră că acceptarea unui asemenea sacrificiuţine de domeniul unui eroism a cărui măsură este nebunia (madness).

 

Cea de-a treia ispită cade în extrema opusă, aparţinînd iubirii „rănite mortal“ de incapacitatea de a iubi, ca în celebrul dicton al lui Sartre, L’enfer, c’est les autres! (Infernul sînt ceilalţi). În acest caz, iubirea însăşi este privită ca o ispită şi un păcat grav, care atrage după sine pedeapsa veşnică a infernului. Aceasta este o formă deghizată a Eros-ului, care se manifestă ca „Eros în solitudine“, prin fuga obstinată de ceilalţi oameni. (Thomas Merton, No Man Is An Island, Boston, Mass, Shambhala Publications, 1983, pp. xix-xx)

 

Cum păstrăm iubirea?

 

Cel dintîi paradox al iubirii veritabile este, în schimb, acela că iubirea nu poate fi niciodată păstrată şi împlinită dacă o căutăm numai pentru noi înşine. Iubirea care procură fericirea este întotdeauna dezinteresată; fericirea poate spori numai în proporţia cu care iubirea este dăruită şi împărtăşită,ca în paradoxul evanghelic al „bobului de grîu“ – şi nu există o limită pentru fericire. Acesta este modul în care se manifestă iubirea divină: ca infinită dăruire de sine, care produce o fericire infinită (Thomas Merton).

 

Totuşi, observă Merton cu luciditate, pentru ca iubirea să producă fericire nu este suficient ca dăruirea ei să fie dez­interesată: iubirea dăruită trebuie să fie şi împărtăşită liber şi gratuit. Dacă o iubire dezinteresatăîi este dăruită unui obiect egoist care o reţine doar pentru sine, „circuitul“ iubirii este blocat. Să reţinem că acest blocaj nu provine din faptul că iubirea ar avea nevoie să primeascăceva în schimb. Cauza reală a blocajului este aceea căiubirea rămîne în cel iubit, fără a putea fi dăruităînapoi celuilalt şi fără a putea produce fericire în jur. În plus, o iubire reţinută în sine în acest fel egoist nu poate produce nici chiar fericirea celui care o primeşte. De pildă, un bărbat şi o femeie care sînt căsătoriţi şi se iubesc reciproc pot dărui în jurul lor, în primul rînd copiilor lor, din „preaplinul“ iubirii pe care fiecare din ei o primeşte de la celălalt. Dar, dacă unul din ei primeşte egoist iubirea oferită de celălalt, nici el însuşi nu va putea fi fericit, nici nu va putea dărui la rîndul său iubirea pe care a primit-o. În plus, nici persoana care i-a dăruit dezinteresat iubire nu va putea nutri o satisfacţie, văzînd că iubirea ei nu a reuşit să-l facă fericit pe cel iubit şi „nu a trezit capacitatea lui de a iubi gratuit“. Acelaşi lucru se întîmplă şi dacă o persoană care are o viaţăreligioasă (în sens larg) primeşte harul şi iubirea lui Dumnezeu, care este oferit – în religia creştină – în special prin taine sau sacramente, într-un mod egoist şi individualist, fără a-i răspunde lui Dumnezeu cu o iubire care o angajează faţă de Cuvîntul său şi fără a oferi celorlalţi din „preaplinul“ iubirii revărsate asupra ei de Duhul Sfînt: nu numai cei din jur nu vor putea fi fericiţi în compania ei, dar nici ea însăşi nu va putea deveni fericită.

 

De aici rezultă cel de-al doilea paradox al iubirii: iubirea dezinteresată nu se poate împlini decît într-o relaţie în care ea, iubirea, este reciproc dăruită. O iubire gratuită – o iubire pentru cel iubit – poate fi dăruită doar pentru că poate fi şi primită. Iubirea nu se poate dărui pe sine în modul cel mai deplin decît dacă primeşte la rîndul ei iubire. Prin urmare, singurul mod de a „păstra“ iubirea este de a o dărui şi iubirea nu poate fi dăruită decît în reciprocitatea unei iubiri nu numai dezinteresate, ci şi împărtăşite.

 

Ce înseamnă o iubire dezinteresată?

 

A iubi dezinteresat înseamnă a urmări binele celui iubit ca pe singurul bine, care nu este comparat sau raportat în vreun fel la propriul bine. Înseamnă a nu aştepta nici o bucurie de pe urma iubirii dăruite – cu cît iubirea este mai pură, cu atît aşteaptă mai puţine satisfacţii de pe urma dăruirii ei de sine. Iubirea adevărată îşi are, de aceea, răsplata numai în ea însăşi (Thomas Merton). Scrie şi Sf. Ioan al Crucii: „Iubirea nu înseamnăsă simţi lucruri mari, ci să trăieşti în mare sărăcie“.

 

Iubirea care urmăreşte binele celui iubit trebuie însă să fie înrădăcinată în adevăr – altminteri, nu poate avea criterii pentru a şti ce este bine şi ce este rău pentru obiectul ei. Iubirea „oarbă“, care nu încearcă să prevină derivele persoanei iubite de la ceea ce este bun, este – scrie Merton răspicat – o iubire egoistă.Iubirea dezinteresată caută adevărul şi este interesată de cunoaşterea efectelor sale bune sau rele asupra obiectului ei. Iubirea „oarbă“ rămîne de obicei blocată la nivelul pasiunilor şi al dorinţelor corporale, fără a încerca sătreacă dincolo de ele, pentru a urmări ce este adevărat şi bun pentru cel iubit.

 

Paradoxul cel mai înalt al iubirii este, de aceea, că nu putem iubi bine pe nimeni dacă nu iubim mai presus de toate adevărul, şi dacă nu căutăm adevărul prin iubirea noastră. Aristotel scrie în Eth. Nich. [I, 6. 1096a] că se cuvine ca filozofii să iubească adevărul mai mult decît pe prietenii lor. Merton generalizează exigenţa de a prefera adevărul mai întîi de toate şi condiţionează orice iubire umană bună de iubirea prioritară pentru adevăr. Nu e vorba aici, cum specifică Merton, de adevărul speculaţiei ab­stracte – de adevărul filozofiei teoretice –, ci de adevărul moral, care priveşte relaţiile noastre concrete şi viaţa noastră reală. Dar o iubire care nu e numai umană, ci şi sfîntă, fiind animată de dragostea pentru adevăr, nu se poate opri doar la dorinţa de a-l vedea mulţumit şi prosper pe cel iubit, ci cautăsă pătrundă mai în adîncime, „în misterul iubirii lui Dumnezeu pentru el“. În felul acesta, iubitorul nu este mişcat doar de o „simpatie omenească“, ci şi de „simpatia divină care ne este revelată în Isus“ şi este revărsată de Duhul Sfînt în inimile noastre.

 

Cu cine putem fi prieten apropiat?

 

În sfîrşit, paradoxul uman al iubirii – şi aparenta ei „limită“ – este acela căiubirea specială, bazată pe afinităţi reale, nu poate fi împărtăşită de nimeni în această viaţă decît în raport cu foarte puţine persoane. Isus însuşi nu a avut, în viaţa sa pămîntească, decît foarte puţini prieteni apropiaţi, deşi El i-a iubit pe toţi oamenii şi este prietenul cel mai apropiat al fiecărui suflet care se naşte în lume. Oricine pretinde că poate fi prieten apropiat în aceastăviaţă cu mulţi oameni, ca în utopiile virtuale prin care multe persoane sînt atrase de socializarea online cu sute sau mii de persoane, cu iluzia că în felul acesta vor avea mai mulţi prieteni şi vor scăpa de singurătate, se amăgeşte cu un neadevăr despre sine însuşi şi despre ceilalţi.

 

A iubi o altă persoană în conformitate cu adevărul înseamnă şi a-i respecta autonomia şi a-i lăsa un spaţiu vital în care personalitatea ei săpoată înflori în libertate, în acord cu voinţa lui Dumnezeu. O iubire care încearcă, în schimb, să „modeleze“ o altă persoană după propriile gusturi subiective este cît se poate de egoistă şi meschină – o asemenea iubire nu poate decît să „îngusteze“ inima celui care pretinde că iubeşte.

 

La polul opus, există o iubire la fel de egoistă care se manifestă prin îngăduinţa extremă, fiind dispusă să-i facă obiectului său oricît de multe concesii, din teama ca acesta să nu o respingă. E limpede că o astfel de iubire nu caută deloc adevărul – în plus, de multe ori se amăgeşte şi cu iluzia că toate concesiile făcute obiectului său ar fi nişte acte de caritate dezinteresată, cînd, în realitate, sînt acţiuni mînate de cel mai pur egoism.

 

Un prieten autentic este, aşadar, cineva care îi permite celuilalt să respire şi să se dezvolte în libertate, dar care are, pe de altă parte, curajul de a-i spune adevărul despre el însuşi – fără însăa-şi investi întreaga energie în scopul de a-l corecta sau a-l „reforma“ moral sau spiritual. Un asemenea prieten este cu siguranţă un dar al lui Dumnezeu. În cuvintele discipolului lui Socrate Antistene, „există numai două feluri de oameni care îţi pot spune adevărul despre tine însuţi: un duşman care şi-a pierdut calmul şi un prieten care te iubeşte sincer“. (Autor: Tereza-Brînduşa Palade, Paradoxurile iubirii; http://www.observatorcultural.ro).