„Domnul nostru a binevoit să guste din triumf ca şi din celelalte, ca şi din moarte, el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre, el n-a refuzat decât păcatul” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1193).
Dumnezeul creştin este Dumnezeul-Comuniune, pentru că este Dumnezeu-Trinitate. Isus este acela – ne aminteşte Bernanos făcând referinţă la Scriptură – care a împărtăşit cu noi întreaga condiţie umană, în afară de păcat. Disponibilitatea la împărtăşirea adevărată şi plenară este forma cea mai tangibilă a iubirii creştine. Nu se trăieşte de altfel credinţa creştină dacă nu se trăieşte comuniunea. Conform autorului nostru tocmai posibilitatea condividerii îl face uman pe om: „cei care nu mai au nimic de împărtăşit nu mai sunt fiinţe vii”. Este dimensiunea comuniunii trăite mereu mai intens, care face creatura totdeauna mai asemănătoare cu Creatorul său. Sfântul este de altfel cel care trăieşte comuniunea într-o intensitate cu totul aparte. Iar dacă infernul este „a nu mai iubi”, atunci adevărata fericire constă în a fi pentru alţii, în a iubi cu duhul lui Isus. „Căutaţi să înţelegeţi” este pentru Bernanos deja o formă semnificativă de iubire, care trăită până în adânc presupune împărtăşirea, semn concret al realităţii comuniunii sfinţilor, atât de prezentă în toate scrierile sale. Personajele bernanosiene nu există de fapt decât în comuniune cu un altul care este important pentru eliberarea lor de păcat (cf. G. Bernanos, La joie, 616). Parohul de ţară îi va spune celeilalte Chantal: „răspund de voi, (...) anima per anima” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1226). (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu