Copilul culcat în iesle
pr. Isidor Chinez (noaptea – 24 decembrie 2023)
Lecturi biblice: Isaia 9,1-6; Tit 2,11-14; Evanghelia Luca 2,1-14.
Omilie
Liturgia Nașterii Domnului face referința la lumină, în mod frecvent. În rugăciune – la colectă – l-am lăudat pe Dumnezeu Tatăl cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, tu ai luminat această noapte preasfântă cu strălucirea lui Cristos, lumina cea adevărată. Dă-ne, te rugăm, harul să cunoaştem încă de pe pământ misterul luminii sale, ca să ne desfătăm cu plinătatea bucuriei lui în ceruri”. Textele liturgice pe care le citim sunt pline de deosebiri izbitoare: lumină și întuneric, putere și sărăcie, rege și copil. Cerul, care coboară să primească și să vestească nașterea copilului, mișcă pământul spre a cunoaște numeroase persoane: „În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei” (v. 1-2). Iosif cu Maria sunt la Betleem pentru a se înscrie.... Întunericul și lumina, dușmănia și pacea, moartea și viața... constituie fundalul contradictoriu al lecturilor biblice din acestă noapte. În prim plan este copilul cu farmecul, fragilitatea sa și cu taina sa. Știm că simbolurile ating profunzimea de care cuvintele nu se pot apropia. Liturgia de noapte descrie misterul de nespus al Domnului: Dumnezeu devine om într-o iesle… „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie […]: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,10-11).
Primul simbol amintit de lectura lui Isaia (Is 9,1-6) este întunericul. În culturile antice din Mesopotamia și Egipt, întunericul reprezenta haosul primordial, unde se ascundeau puterile ostile omului. „Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului” (Gen 1,2), găsim în cartea Genezei. Întunericul devine o imagine a situației negative în care domină frica, răul, absența și moartea. E simbolul nefericirii şi al asupririi: „tu ai sfărâmat jugul care-l apăsa, toiagul de pe umerii săi şi nuiaua celui care-l oprima” (v. 3). Isaia face aluzie la starea ținuturilor aflate la vest și la nord de lacul Tiberiadei, în timpul campaniilor militare ale Asiriei [Tișlat-Pileser al III-lea] ocupând [732 î.C.] nordul Palestinei. Sub puterea celui mai puternic, micul regat este călcat în picioare și umilit, fără demnitate și fără viitor. După o perioadă de asuprire, se anunță o lumină mare: „peste cei care locuiau în ţinutul întunecat a strălucit o lumină” (v. 2). Vor fi acoperite de gloria lui Dumnezeu cele trei provincii din Israel anexate de imperiului asirian: Meghido [Galileea – „ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali”, „Galileea neamurilor” (Is 8,22)], Galaad [sau Transiordania] şi Dor [coasta palestiniană]. Lumina este simbolul mântuirii (cf. Is 58,8-10; 60,1-20). Contrastul cu întunericul evocă aici răsăritul soarelui, cu care mentalitatea timpului compară venirea unui rege: „pentru că un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă. Stăpânirea va fi pe umerii lui şi va fi numit sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, părinte veşnic, principe al păcii” (v. 5). Întunericul se sfârșește; apare gloria lui Dumnezeu care este comparată cu răsăritul soarelui: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină” (v. 1). Puterea eliberatoare a Domnului izbucnește în noapte printre dărâmături; totul prinde viață; apare lumina, bucuria, fericirea!... Este identificată pacea [shalôm, în ebraică]. Acesta este primul adevăr al nașterii Domnului: Dumnezeu intră cu forța în istoria blestemată a omului pentru a da o nouă demnitate celor care trăiesc în întuneric, o speranță celor care nu mai așteaptă nimic, o prezență celor care trăiesc în absență. Sărbătoarea reprezentată un Dumnezeu ce coboară acolo unde întunericul este cel mai dens pentru a deschide o nouă cale la cei care au pierdut strada din cauza întunericului. „S-a născut un copil!”
În a doua lectură (Tit 2,11-14), Paul prezintă întruparea lui Isus ca fundament al vieții creștine. Harul [hàris, în greacă] lui Dumnezeu este izvor de mântuire pentru toți oamenii și creează un popor nou care îi aparține lui Cristos. Harul este iubirea gratuită și milostivă a lui Dumnezeu, manifestată în Isus. Nașterea sa este împlinirea promisiunii. Ce aduce? Bucurie și pace. Nu numai pentru noi, pentru păstorii, ci pentru „toți oamenii”: „harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti […] aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 11-13). Prin Isus, Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii de pe pământ. Domnul „s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere de orice nelegiuire şi să cureţe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune” (v. 14). Este „darul” lui Dumnezeu: „s-a dat pe sine însuși!” Botezul devine locul în care apare și se manifestă Dumnezeu care este „dar”, comuniune, har, gratuitate, frumusețe, lumină, pace. Paul spune că în apa botezului am fost salvați „de orice nelegiuire”, nu prin faptele drepte făcute de noi, nu în virtutea meritelor noastre, ci prin milostivirea sa. Este harul lui Isus, darul lui Dumnezeu, ce ne face „moștenitori ai vieții veșnice”. Aceasta ne dă putere să umblăm „mângâiați” lui Dumnezeu, întru speranță, trecând prin greutăți, dureri, dificultăți, dar „mângâiați” de acest har ce ne susține, ne purifică, ne vindecă de orice rău și ne deschide în așteptarea zilei în care se va împlini speranța binecuvântată a lui Dumnezeu!
În Evanghelia după Luca (Lc 2,1-14), Isus s-a născut în timpul unei călătoriei impuse de un edict imperial care decreta un recensământ: „A venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. […] Toţi mergeau să fie înscrişi, fiecare în cetatea sa” (v. 1.3). Luca vrea ca motivul călătoriei lui Iosif și a Mariei, din Galileea până în Iudeea, să devină realitate cu profeția lui Miheia: „tu, Beteleem Efrata eşti mic ca să fii printre locurile de seamă ale lui Iuda; din tine va ieşic, pentru mine, cel care va fi stăpânitore în Israel” (Mih 5,1). „Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem – întrucât era din casa şi din familia lui David – pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască” (v. 4-6). Săracii se nasc adesea pe străzi. Maria „l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (v. 7). Păstorii, pe care societatea ebraică îi consideră impuri, primesc prima evanghelie de la „îngerul Domnului”: s-a născut salvatorul. „În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă. Îngerul le-a spus: «Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (v. 8-11). Toți aşteptau un mesia triumfător şi iată… un copil; un rege glorios și iată sărăcie jalnică. „Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle” (v. 12). Cine ar fi putut crede că „Fiul lui Dumnezeu” era copilul „culcat într-o iesle?” (cf. v. 7.12). Acesta este misterul acestei nopți! Creștinii devin mesagerii bucuroși și pașnici ai venirii Domnului. Oamenii au pornit, iar păstorașii aleargă grăbiți în noapte la iesle, în întâmpinarea Mariei, a Pruncului și a lui Iosif… „Soarele” a răsărit de sus!
Nașterea Domnului – ziua
Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi
pr. Isidor Chinez (ziua – 25 decembrie 2023)
Lecturi biblice: Isaia 52,7-10; Evrei 1,1-6; Evanghelia Ioan 1,1-18 [forma scurta: Evanghelia Ioan 1,1-5.9-14] lecturi biblice
Omilie
În ziua de Nașterea Domnului atenția este concentrată asupra lui Isus ca vestitor al mântuirii ce trebuie să ajungă la întreaga omenire. „La început era Cuvântul” (In 1,1). „La început”… Evanghelistul Ioan preia primul cuvânt „la început”, [bereshit, în ebraică] din cartea Genezei. „La început” – este toată istoria omenirii, originea și fundamentul tuturor lucrurilor... „Cuvântul care era cu Dumnezeu, care era Dumnezeu” (In 1,1) a părăsit tronul regesc pentru a veni la noi. Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său, Isus Cristos: „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (Evr 1,1-2). Pentru noi, creștinii, sărbătoarea Nașterii Domnului este mai mult decât o invitație de a participa la celebrarea nu a unei fabule pentru copii: este „îndrăzneala” lui Dumnezeu care ni se manifestă într-un copilaș. În prima lectură vorbim despre un anunț fericit – „evanghelia” – care are ca obiect eliberarea israeliților din exil și întoarcerea lor în țara părinților lor. Isus va prelua acest anunț fericit și va arăta punerea sa în aplicare în predicarea și minunile sale, până la moartea sa pe cruce. Este „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14).
În prima lectură (Is 52,7-10), autorul este un exilat întors din Babilon și se bucură de vederea Văii Cedronului și de zidurile Ierusalimului dărâmat. Contemplă lungul pelerinaj de oameni întorcându-se din exil și intrând în cetate cântând şi lăudându-l pe Dumnezeu. Cei care merg în cortegiului ajung la poarta păzită de gărzi: „străjerii tăi înalţă împreună un strigăt de bucurie, pentru că văd cu ochii că Domnul se întoarce în Sion” (v. 8). Aduc vestea că fiii lui Israel sunt la poartă. Eliberarea din exil este o „vestea bună”, adică „evanghelia”, pe care străjerii se grăbesc să o repete celorlalți pentru ca anunțul să ajungă în toată cetatea: „Tresăltaţi, strigaţi de bucurie, ruine ale Ierusalimului, pentru că Domnul mângâie poporul său şi răscumpără Ierusalimul! (v. 9). Sunt ca o mamă aşteptând cu nerăbdare vestea venirii copiilor ei. Acest text este unul dintre cele mai vechi cuvinte scrise (de prin secolele al V-lea sau al IV-lea î.C.) unde apare pentru prima dată termenul de „evanghelie”, adică „cel care aduce vestea cea bună” (v. 7), care anunță un eveniment în sine: „Domnul mângâie poporul său şi răscumpără Ierusalimul!” (v. 9). Shekinàh, în ebraică – este locuința sau prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.
A doua lectură (Evr 1,1-6) este prologul Scrisorii către Evrei, din care sunt preluate câteva versetele proclamate astăzi: este descrisă întronarea glorioasă a Domnului. O formă foarte asemănătoare este prologul lui Ioan – „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1) – proclamat astăzi în evanghelie. Cristos este mai mare decât profeții – „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (v. 1-2) – și decât îngerii: Domnul a devenit „cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât al lor” (v. 4). Căci „căruia dintre îngeri i-a spus vreodată: «Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut» […] Când îl introduce pe primul născut în lume, spune: «Şi să-l adore toţi îngerii lui Dumnezeu!»” (v. 5. 6). Această afirmație [Cristos față de profeți și față îngeri] poate fi înțeleasă dacă știm că scrisoare se adresează creștinilor proveniți din iudaism. Autorul ne invită să depășim trecutul și să privim spre „noutatea” care este în Isus Cristos: profeții și îngerii au adus Toràh [Legea], Isus este chiar „Cuvântul lui Dumnezeu” care își întinde cortul [shekinàh, în ebraică] „intre noi” (In 1,14).
În Evanghelia după Ioan (In 1,1-18 [forma scurtă In 1,1-5.9-14]) este prologul. E comparabil cu o uvertură a unei simfonii, întrucât, ca într-o operă muzicală, anticipează toate temele care va fi tratate în evanghelie. „La început a fost Cuvântul” (v. 1). Totul este pus sub semnul Cuvântului: este un dialog, este iubire... Aceasta este „originea” sau începutul tuturor lucrurilor... „Acesta era la început la Dumnezeu” (v. 2). În limba greacă înseamnă literal [pros ton Théon] „întors către Dumnezeu”; în latină [apud] înseamnă „pe lângă”, „în fața”, „în prezența”. Este Cuvântul [sau logos-ul, în greacă sau verbum, în latină] în fața sau prezența lui Dumnezeu. Aceasta este atitudinea dialogului. Când spunem „te iubesc” sau când comunicăm cu adevărat cu cineva, îi spunem față în față. Suntem „întors către el”. Când ne întoarcem cu spatele, dialogul se rupe. Va trebui să ne întoarcem pentru a reînnoi conversația. Sfântul Ioan este crucial: întreaga creație, întrucât nimic nu s-a făcut fără „Cuvânt”, este rodul dialogului iubirii Tatălui și a Fiului. Iar noi, la rândul nostru, suntem creați în acest dialog și pentru această conversație. Suntem rodul dialogului de iubire: suntem rodul iubirii lui Dumnezeu. Chemarea omenirii, a lui Adam și Eva, de a folosi „cuvântul”, este de a trăi un dialog deplin de iubire cu Dumnezeu.
Ioan este inspirat de „înțeleptul” care în Vechiul Testament face elogii înțelepciunii (cf. Înț 9,9-12) și, imitându-l, face un imn Logos-lui sau „Cuvântului”, care ca înțelepciune este contemplat în divinitatea și transcendența sa [termenul se referă la o ipostază a divinității, care se află deasupra creațiilor sale, dincolo de orice domeniu dat de lumea materială]. Lògos-ul, ca și înțelepciune, este viața lumii. Acest „Cuvânt” este inaccesibil, dar devine vizibil pentru că vine să trăiască în mijlocul nostru. „Cuvântul era lumina adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om” (v. 9). „Cuvântul” aduce o noutatea neașteptată: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (v. 14). Este Isus Cristos!
Să privind lumea cu ochii lui Dumnezeu: aceasta înseamnă că nu este nevoie să fugim din această lume pentru a-l întâlni pe Dumnezeu! În „trupul” însuși, în realitatea lumii citim „prezența” sa. Suntem trimiși ca martori ai acestei „prezențe”. Este viața însăși a lui Dumnezeu făcut om. Este puterea Domnului și a umanității sale. Sunt împletite indisolubil, merg împreună. Acesta este Crăciunul – Nașterea Domnului!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu