Luni, 9 aprilie 2018, a fost prezentată la Sala de presă a Sfântului Scaun exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate”. Un îndemn apostolic prin care să răsune încă o dată, într-o lume grăbită şi agresivă, chemarea universală la sfinţenie: acesta este scopul declarat al exortaţiei apostolice a papei Francisc „Gaudete et exsultate” despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, prezentată astăzi la Sala de presă a Sfântului Scaun.
Începutul exortaţiei: îndemnul la bucurie şi chemarea la sfinţenie
[1] „Gaudete et exsultate!” – „Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie!” (Mt 5,12), spune Isus celor persecutaţi şi umiliţi pentru cauza sa. Domnul cere totul şi ceea ce oferă este adevărata viaţă, fericirea pentru care am fost creaţi. El ne vrea sfinţi şi nu se aşteaptă să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, apoasă, inconsistentă. În realitate, chemarea la sfinţenie este prezentă în diferite feluri încă din primele pagini ale Bibliei. Domnul o propune în felul următor lui Abraham: „Umblă în faţa mea şi fii neprihănit!” (Gen 17,1). [2] Nu trebuie să ne aşteptăm aici la un tratat despre sfinţenie, cu multe definiţii şi deosebiri care ar putea să îmbogăţească această temă importantă sau cu analizări care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sanctificare. Ţelul meu modest este să fac să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, urmărind să o concretizăm în contextul actual, cu riscurile, provocările şi oportunităţile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire” (Ef 1,4).
Sinteza exortaţiei apostolice
Se devine sfinţi trăind fericirile evangheliei, o cale regală pentru că este „contracurentului” în raport cu direcţia lumii. Devin sfinţi cu toţii, pentru că Biserica a învăţat întotdeauna că sfinţenia este o chemare universală şi la îndemâna oricui, după cum dovedesc numeroşii sfinţi „de la uşa de alături”. Viaţa de sfinţenie este, totodată, strâns legată de viaţa de milostivire, „cheia cerului”. Prin urmare, sfânt este cel care ştie să se lase mişcat şi se mişcă la rândul său pentru a-i ajuta pe cei săraci şi a vindeca formele de mizerie. Cel care respinge „elucubraţiile” vechilor erezii mereu actuale şi cel care, pe lângă toate celelalte, într-o lume „accelerată” şi agresivă, este capabil să trăiască cu bucurie şi simţul umorului”.
Nu un „tratat”, ci un îndemn
Este
tocmai spiritul de bucurie pe care papa Francisc alege să-l propună în
deschiderea ultimei exortaţii apostolice. Titlul „Gaudete et exsultate”,
„Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă”, reia cuvintele pe care Isus le adresează „celor
care sunt persecutaţi sau umiliţi din cauza lui”. În cele cinci capitole şi
cele 44 de pagini ale documentului, Sfântul Părinte urmează firul magisteriului
predicat de el cu deosebită intensitate: Biserica aproape de „trupul suferind
al lui Cristos”. După cum avertizează încă de la început, cele 177 de paragrafe
nu sunt „un tratat despre sfinţenie cu numeroase definiţii şi
distincţii”, ci o modalitate de a „face să răsune încă o dată chemarea la
sfinţenie”, indicând „riscurile, provocările şi oportunităţile sale” (nr. 2).
Clasa de mijloc a sfinţeniei
Înainte
de a arăta ce trebuie făcut pentru a deveni sfinţi, pontiful se opreşte în
primul capitol asupra „chemării la sfinţenie” şi asigură în privinţa existenţei
unei căi de ajungere la perfecţiune pentru fiecare în parte, de aceea fiind
lipsită de sens descurajarea generată de aspirarea la „modele de sfinţenie ce
par a fi de neatins” sau de încercarea „de a imita ceva ce nu a fost gândit”
pentru noi (n. 11). „Sfinţii care sunt deja în prezenţa lui Dumnezeu” ne încurajează
şi ne însoţesc” (n. 4), spune papa, dar, adaugă, sfinţenia în care Dumnezeu
vrea ca noi să ne perfecţionăm este aceea „a gesturilor mici” (nr. 16), de
fiecare zi, despre care ne dau atât de des mărturie „cei care trăiesc lângă
noi”, „clasa de mijloc a sfinţeniei” (nr. 7).
Raţiunea ca zeu
În al
doilea capitol, papa denunţă ceea ce numeşte „doi duşmani subtili ai
sfinţeniei”, la care a reflectat şi cu alte ocazii la predicile sfintelor
Liturghii de la „Sfânta Marta”, în exortaţia „Evangelii gaudium” şi în recentul
document „Placuit Deo” al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Este vorba de
„gnosticism” şi de „pelagianism”, două abateri de la credinţa creştină, vechi
de secole şi cu toate acestea, subliniază pontiful, „de o alarmantă
actualitate” (nr. 35). Gnosticismul este, în această optică, auto-celebrarea
„unei minţi fără Dumnezeu şi fără trup”. Pentru papa Francisc gnosticismul
reprezintă „o superficialitate vanitoasă”, o „logică rece” care pretinde să
„domesticească misterul lui Dumnezeu şi al harului său” şi, făcând astfel,
ajunge să prefere „un Dumnezeu fără Cristos, un Cristos fără Biserică, o
Biserică fără popor” (nr. 37-39).
Adoratorii voinţei
Formele
noi de pelagianism reprezintă, în viziunea Sfântului Părinte, o altă eroare
generată de gnosticism. Obiectul adoraţiei, în acest caz, nu mai este raţiunea
umană, ci „efortul personal”, „voinţa fără umilinţă” care se simte superioară
celorlalţi pentru că respectă „anumite norme” sau este credincioasă „unui anume
stil catolic” (nr. 49). „Obsesia pentru lege” sau „ostentaţia atenţiei faţă de
liturgie, doctrină şi prestigiul Bisericii” sunt pentru papa Francisc unele
trăsături tipice ale creştinilor ispitiţi de această erezie ce se întoarce (nr.
57). Pontiful aminteşte că harul divin este cel care depăşeşte întotdeauna
„capacităţile inteligenţei şi puterile voinţei umane” (nr. 54). Uneori,
constată papa, „complicăm evanghelia şi devenim robii unei scheme” (nr. 59).
Opt căi de sfinţenie
Dincolo
de toate „teoriile despre ceea ce este sfinţenia”, există fericirile. Papa Francisc
le pune în centrul celui de-al treilea capitol, afirmând că prin acest discurs
Isus „explică în mod simplu ce înseamnă a fi sfinţi” (nr. 63). Papa le trece în
revistă una câte una. De la sărăcia inimii, care înseamnă, de asemenea,
austeritatea vieţii (nr. 70), la „reacţionarea cu smerită blândeţe” într-o lume
„în care există conflicte pretutindeni” (nr. 74). De la „curajul” de a ne lăsa
„pătrunşi” de durerea celuilalt la trăirea „compasiunii” – spre deosebire
de „cel mundan care-l ignoră pe cel suferind şi priveşte în altă parte” (nr.
75-76.), până la căutarea, cu foame şi sete, a dreptăţii, în vreme ce „bandele
corupţiei” îşi împart „tortul vieţii” (nr. 78-79). De la „a privi şi a acţiona
cu milă”, ceea ce înseamnă a-i ajuta pe alţii, dar „şi a ierta” (nr. 81-82), la
„a menţine o inimă curată, lipsită de orice ar putea întina iubirea de Dumnezeu
şi de aproapele” (nr. 86). Şi, în sfârşit, de la „a semăna pacea” şi „prietenia
socială” cu „seninătate, creativitate, sensibilitate şi măiestrie” – conştienţi
fiind de dificultăţile în a construi punţi între oameni diferiţi – până la a
accepta persecuţii, deoarece astăzi coerenţa în raport cu fericirile „poate fi
ceva neagreat, suspect, ridiculizat”, dar, în acelaşi timp, nu ne putem aştepta
ca, trăind potrivit evangheliei, totul în jurul nostru să fie favorabil (nr.
91).
Marea regulă de comportament
Una
dintre aceste fericiri, „Fericiţi cei milostivi”, conţine, în viziunea papei
Francisc, „marea regulă de comportament” a creştinilor, cea descrisă de evanghelistul
Matei în capitolul 25, cel al „judecăţii finale”. Această pagină, reafirmă
pontiful, arată că „a fi sfinţi nu înseamnă [...] strălucirea ochilor într-un
pretins extaz” (nr. 96), ci trăirea dumnezeirii prin iubire faţă de cei din
urmă. Din păcate, observă pontiful, există ideologii care „mutilează
evanghelia”. Pe de o parte, creştinii fără relaţie cu Dumnezeu, „care
transformă creştinismul într-un fel de ONG” (nr. 100). Pe de altă parte, cei
„neîncrezători în implicarea socială a altora”, ca şi cum ar fi „superficial,
secularizat, comunist sau populist” sau „relativizat” în numele unei etici. La
acest punct, pontiful reafirmă că, pentru fiecare categorie umană a celor slabi
şi neajutoraţi, „apărarea trebuie să fie fermă şi plină de pasiune” (nr. 101). Chiar
şi primirea migranţilor – pe care unii catolici ar dori s-o considere mai puţin
importantă decât bioetica – este o datorie a fiecărui creştin, pentru că în
fiecare străin este Cristos şi – spune cu severitate – „aceasta nu este o
invenţie a papei sau un delir trecător”.
Trăsăturile sfinţeniei
Remarcând
că „a se bucura de viaţă”, cum îndeamnă „consumismul hedonist”, stă la polul
opus dorinţei de a da slavă lui Dumnezeu, care cere să te dăruieşti în faptele
de milostenie (nr. 107-108), pontiful trece în revistă în capitolul al patrulea
trăsăturile indispensabile pentru a înţelege stilul de viaţă al sfinţeniei:
„suportarea, răbdarea şi blândeţea”, „bucuria şi simţul umorului”, „îndrăzneala
şi fervoarea”, calea sfinţeniei drept cale trăită „în comunitate” şi „în
rugăciune continuă” care ajunge la contemplaţie, dar nu înţeleasă ca „o fugă”
de lume (nr. 110-152).
Luptă vigilentă şi inteligentă
Şi
din moment ce viaţa creştină este o luptă „permanentă” împotriva „mentalităţii
mundane”, care „ne zăpăceşte şi ne face mediocri” (nr. 159), papa trage
concluzie în al cincilea capitol cu îndemnul la „luptă” împotriva celui rău
care, subliniază, nu este „un mit”, ci „o fiinţă personală care ne chinuie”
(nr. 160-161). Ameninţările acestuia, spune pontiful, trebuie combătute prin
„vigilenţă”, folosind „armele puternice” ale rugăciunii, sacramentelor şi
printr-o viaţă impregnată de faptele de caritate (nr. 162). Este important, de
asemenea, discernământul, mai ales într-o epocă în care există „enorme
posibilităţi de acţiune şi distracţie” – de la călătorii şi timpul liber, până
la folosirea nepotrivită a tehnologiei – mai ales pentru cei tineri, care
deseori sunt „expuşi unui zapping permanent” în spaţii virtuale străine de
realitate (nr. 167). „Nu se face discernământ ca să aflăm ce mai putem scoate
din această viaţă, ci ca să recunoaştem modul în care putem îndeplini mai bine
misiunea care ne-a fost încredinţată la Botez” (nr. 174).
Orizontul unei speranţe concrete
„Sper
ca aceste pagini”, scrie papa Francisc în ultimul număr (nr. 177) al noii
exortaţii apostolice, „să fie de folos pentru ca întreaga Biserică să se dedice
promovării dorinţei de sfinţenie. Să-i cerem Duhului Sfânt să insufle în noi o
intensă dorinţă de a fi sfinţi pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu şi să ne
încurajăm unii pe alţii în această propunere. Vom împărtăşi astfel o fericire
pe care lumea nu va putea să ne-o răpească”.
(sursă: http://www.ercis.ro; Radio Vatican – A. Dancă / A. Mărtinaş)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu