Proclamația identității divine a lui Isus – „Eu sunt!”
Lecturi biblice: 1Regi 19,9a.11-13a; Romani 9,1-5; Evanghelia Matei 14,22-33; lecturi biblice
Omilie
Mesajul central al Vechiului și Noului Testament este prezența lui Dumnezeu în viața oamenilor și a popoarelor. Este tema descoperirii Domnului, cu modalitățile pe care Dumnezeu le alege pentru a se revela și dispoziția omului destinate acestui mister. Prima lectură relatează experiența lui Ilie pe muntele Horeb, unde profetul cunoaște un nou aspect al revelației divine – o blândă adiere de dimineață, își aduce aminte Ilie: „a fost un sunet de linişte adâncă; când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua” (1Rg 19,12.13). Evanghelia după Matei se referă la semnul mesianic și revelator realizat de Isus care umblă pe mare – este lacul Genezaret: „«Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!» […] Ei l-au adorat spunând: «Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!»” (Mt 14,27.33). Domnul înaintează cu comunitatea sa pe drumul credinței. Este proclamația identității divine a lui Isus: „Eu sunt”, căci „Dumnezeu i-a zis lui Moise: «Eu sunt cel care sunt!»”. A doua lectură se oprește la misterului respingerii lui Mesia de către Israel, care nu a știut să accepte noua și provocatoarea revelație a lui Dumnezeului în persoana umană și divină a Fiului său întrupat: „sunt israeliţi, ale lor sunt înfierea şi gloria, alianţele şi Legea, cultul şi promisiunile; ai lor sunt patriarhii şi din ei vine, după trup, Cristos, care este deasupra tuturor, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom 9,4-5). Paul rostește un elogiul: „Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin” (Rom 9,5). Se adresează bunătății și înțelepciunii Domnului.
În prima lectura (1Rg 19,9a.11-13a), profetul Ilie ajunge la muntele lui Dumnezeu și experimentează prezența lui în „sunetul liniștit al unei brize line”. Persecutat până la moarte de regina Izabela, Ilie fuge în deșert și merge la muntele Horeb sau Sinai: e un drum la izvoarele credinței strămoșilor; „a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” (1Rg 19,8), cu dificultăți și descurajari. Acolo unde Moise îl întâlnise pe Dumnezeu, profetul Ilie are o experiență excepțională. Focul, uraganul, cutremurul, întunericul au fost manifestări terifiante ale trecerii Domnului în momentul primului Exod. Acum, profetul Ilie a făcut un exod invers. Dumnezeu i se manifestă altfel: „«Ieşi şi stai pe munte în faţa Domnului, deoarece, iată, Domnul e pe punctul să treacă!» Atunci a fost un vânt mare şi puternic […]; dar nu era în vânt Domnul; […] a fost un cutremur de pământ; dar nu era în cutremur Domnul; […] a fost un foc; dar nu era în foc Domnul; […] a fost un sunet de linişte adâncă; când l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua” (v. 11.12.13). Este vocea lui Dumnezeu, murmurul unei brize ușoare sau mai bine vocea unei tăceri fine, semnul calmului suav. Ilie și-a acoperit fața cu mantia sa: este echivalentul cu a uita de sine pentru a-l întâlni pe Dumnezeu. Știm să tăcem pentru a-l cunoaște și a-l auzi pe Dumnezeu ce se înconjoară în tăcere?
A doua lectură (Rom 9,1-5) are o temă diferită, unde Paul își exprimă „o mare întristare și chinul nesfârșit din inima mea” (v. 2) din cauza rezistenței lui Israel de a-l recunoaște pe Isus – Mesia cel așteptat. Durerea lui Paul pentru necredința lui Israel. Cât de chinuitoare pentru el! Apostolul exprimă o iubire atât de mare pentru concetățenii săi, încât el însuși este dispus să devină anàtema, adică separat de Cristos, pentru ca ei să poată fi mântuiți. Paul nu vrea să fie mântuit singur, deoarece știe că mântuirea privește în primul rând poporul: este o valoare comunitară. Tocmai concetățenii săi, însă, în ciuda tuturor privilegiilor lor, sunt chemați să facă un pas important și personal, care constă în credința în acele valori fundamentale care sunt parte esențială a mesajului lui Isus. Așa cum Moise a fi preferat propria dispariție în locul nimicirii poporului său (cf. Ex 32,32), tot așa apostolul Paul își dorește să fie blestemat dacă acest lucru ar putea ajuta Israelul să-și îndeplinească numeroasele privilegii primite de la Dumnezeu. Apostolul enumeră privilegiile poporului său: Cuvântului lui Dumnezeu; cultul adevăratul Dumnezeu. Evrei nu ating vârful tuturor privilegiilor căci mântuirea vene din carnea și sângele lui Isus din Nazaret. Din „tulpina” lui Jese, tatăl lui David, este Maria, în „cea plină de har”, a înflorit Isus: născut dintr-o femeie. Pentru a accentua măreția privilegiilor sale, Paul îl numește pe Isus „Dumnezeu binecuvântat în veci” (v. 5). E un lucru foarte rar din partea sa pentru că el rezervă acest titlu lui Dumnezeu Tată ceresc. Paul îl definește aici pe Isus în mod explicit Dumnezeu. Totul este predeterminat de deliberarea fără margini a lui Dumnezeu care își arată milostivirea față de evrei și neamuri (cf. Rom 9,6-29).
În Evanghelia după Matei (Mt 14,22-33), Dumnezeu se arată discipolilor înfricoșați de Isus care umblă pe apă și potolește furtuna. În evanghelie, Isus umblă pe apele lacului. Suntem în fața unei teofaniei: e manifestarea lui Dumnezeu în istorie. După miracolul înmulțirii pâinilor, Domnul își salvează ucenicii de tentația succesului facil și de atracția popularității căci i-a obligat să plece: „îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor” (v. 22). Isus „s-a urcat pe munte singur, ca să se roage; când s-a înserat, era acolo singur” (v. 23). Singurătate, tăcere și rugă! Ființa sa este în întregime în rugăciune. Spre sfârșitul nopții, Domnul a venit spre ai săi umblând pe mare: „văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige” (v. 27), căci apele erau învolburate. Barca era „zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă” (v. 26). Isus le-a vorbit: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (v. 27). E umblarea pe lac care manifestă puterile divine: e o epifanie, adică arătarea lui Dumnezeu! Discipolii îl văd înaintând spre ei. Sunt șocați: „E o fantasmă!”, au strigat ei de frică. În Scriptură, Dumnezeu se revelează și se manifestă în mijlocul furtunii oamenilor. Acel „Eu sunt”, rostit în mijlocul mării, este proclamarea identității divine a lui Isus! Matei pune în gura lui Petru: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă!” (v. 28). Când Petru se privește pe sine și la violența vântului, se teme și începe să se scufunde. Adunt a strigat: „Doamne, salvează-mă!” (v. 30). Imediat Isus i-a întins de mână și i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” (v. 31). Când o comunitatea se simte într-o confuzie profundă și experimentează imposibilitatea forțelor umane, atunci devine capabilă să primească descoperilile lui Dumnezeu. Biruința depinde de credință! Fără Isus, barca se îndrepta spre dezastru. De îndată ce Isus este la bord, totul se liniștește: vânturile, marea și inimile lor. „L-au adorat spunând: «Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!»” Este mărturisirea de credință purtată în cel mai înalt grad, la maximum (în latină).
Să-l adorăm de Domnul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu