† Duminica întâia din Advent [A]: Domnul vine: „Vegheați!” [30 noiembrie 2025]

 Domnul vine: „Vegheați!”

Lecturi biblice: Isaia 2,1-5; Isaia 2,1-5; Evanghelia Matei 24,37-44; lecturi biblice

Omilie

Liturgia de astăzi deschide un an nou [anul A]. Este timpul Adventului. „Advent” vine din latină [adventus] și înseamnă „venire” sau „sosire”. Îl putem întrezări în greacă, parusía [παρουσία], adică „a fi prezent”, „a se apropia”. E sosirea celui care trebuie să vină. Credincioșii sunt invitați să retrăiască așteptarea eliberatorului promis, Mesia, și  să găsească bucurie în fața lui Isus care urmează să vină. Domnul a venit, s-a revelat, dar oamenii încă nu l-au înțeles; nu și-au deschis pe deplin mintea și inima mesajului său de iubire. A aștepta înseamnă a medita, a reflecta, a asculta. Misterul lui Cristos întrece „orice cunoaștere”; nimeni nu-i poate măsura nici „lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea” (Ef 3,18). În timpul Adventului, prima lectură este luată din cartea profetului Isaia și anunță venirea lui Mesia. Evanghelia va fi a lui Matei, din care vor fi extrase textele referitoare la întoarcerea lui Isus în glorie și la nașterea sa umană. Lectura a doua este scrisoarea apostolului Paul sau Iacob. Cele trei lecturi de astăzi sunt orientate spre viitorul ultim: Isaia vede omenirea mergând spre Ierusalim, unde Domnul va face judecata popoarelor. Evanghelia descrie venirea finală a Fiului Omului cu caracteristicile unei judecăți care separă omenirea. A doua lectură, se referă la judecată, înțeleasă nu din perspectiva activității divine, ci din cea a deciziei individuale: alegerile noastre personale ce ne fac să luăm partea cuiva, producând diviziune în cadrul omenirii. În cele trei lecturi poate fi observat contrastul dintre lumină și întuneric. Este vorba de două faze ale umanității: prima, este caracterizată de întunericul nopții și absența speranței; a doua, este iluminată de ziuă ce se apropie, de înțelepciune, de așteptarea pentru prezent și viitor. Limita dintre ele este venirea lui Mesia.

În lectura întâia (Is 2,1-5), profetul indică prezența ascunsă a lui Dumnezeu în istorie. Anunțul se referă asupra viitorului mântuirii: „în zilele de pe urmă, muntele casei Domnului va fi stabilit pe vârful munţilor şi va fi mai înalt decât colinele şi se vor îndrepta spre el toate neamurile” (v. 2). Este important: la „sfârșitul zilelor” – e o expresie folosită în Biblie de mai multe ori pentru a indica era escatologică. Oracolul vesteşte răspândirea credinței în Dumnezeu [monoteismului iahvist], care va avea drept centru Ierusalimul şi caracteristica sa principală pacea universală. E restructurarea escatologică asupra Sionului, muntele templului, centrul țarii promise; e prezența Domnului cu poporul său, e locul legii și a cuvântului. Privirea profetului era timpul escatologic, adică soarta finală a lumii și a omului. Națiunile vor veni să învețe „legea și cuvântul”, să fie instruite pe „căile” lui, adică conduita plăcută Domnului: „Popoare multe vor veni şi vor zice: «Veniţi, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob! El ne va învăţa căile sale şi noi vom umbla pe cărările lui. Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim, cuvântul Domnului»” (v. 3). Punctul culminant al tuturor lucrurilor, nu este datorită meritelor sale geografice, ci pentru că este locuința alesă de Dumnezeu: templu înalță muntele spre cer, îl face să strălucească. Există o putere, un centru de greutate. Când se apropie, auzim „cântecul” lor: „casă a lui Iacob, veniţi să umblăm în lumina Domnului!” (v. 5). Puterea de atracție este voința lui Dumnezeu ce ne atrage spre sine. Cuvântul profetic „nu rămâne legat” pe munte, ci iese și lucrează, devine „drumul nostru”, pelerinajul sfânt. 

În lectura a doua (Rom 13,11-14a), Paul scrie din Corint (în anii 57 și 58 d.C.) o scrisoarea către romani. Tema este respingerea mijloacelor de mântuire oferite de „Lege” în care se prescriu „faptele”, în favoarea promisiunii Duhului Sfânt ca unicul mijloc eficient de mântuire. Paul sintetizează învățătura: toată viața este o trecere constantă de la noapte la zi: „este deja ceasul să vă treziţi din somn! […]; noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape” (v. 11.12). Timpul istoriei este o călătorie spre plinătatea inaugurată de „venirea Domnului”. Imaginile folosite de apostol sunt din lumea biblică. Este vorba de „timp”, kairos [în greacă]: „cunoscând timpul în care trăim (v. 11). „Noaptea”, „întunericul” și „somnul” sunt denumiri simbolice, în contrast cu „ziua”, „lumina” și „vegherea”. În „lumină” se dezvăluie caracterul escatologic. Adică escatologia creștină sunt „ultimele lucruri”: învierea morților, judecata finală a celor vii și a morților și restabilirea „împărăției lui Dumnezeu” – „să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii! Să ne purtăm cuviincios, ca în timpul zilei” (v. 12-13). Primele amintesc de timpul vinovăției [„nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în certuri şi gelozii” (v. 13)] e întotdeauna sub acoperirea întunericului; în timp ce „lumina” pune pe omul acționând corect, transparent. „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos!” (v. 14) – înseamnă a deveni asemenea lui, a urma cuvântul său, a prelua mărturia sa și a o traduce în propria viață. 

Evanghelia după Matei (Mt 24, 37-44) este o invitație la discernământ și veghere. După anunțarea „venirii” Fiului Omului, discursul ia tonul de îndemn. Sensul original al „bunei vestiri” este actual în „venirea” lui Isus. Invitația de a discerne semnele „sfârșitului” este ilustrată de parabola „casei”: „aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la care strajă vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa” (v. 43). Discipolii învață cum să se comporte când se apropie „sfârșitul”: „Isus le-a răspuns discipolilor săi: «Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului»” (v. 37). Pericolul este că ei s-ar putea să nu fie pregătiți pentru venirea Domnului: „căci, cum era în acele zile dinaintea potopului, când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (v. 38-39). Este comparată cu potopul. Nu este condamnată pentru imoralitatea sa, ci pentru lipsa de profunzime – superficialitatea spirituală. Matei preferă această formulare: erau nepregătiți și „potopul i-a luat pe toţi” (v. 39). E timpul deciziei! Creștinii se confruntă cu același pericol. Cuvintele nu au ca temă mântuirea, ci pericolul. Discursul Domnului, relatat de evanghelistul Matei, înțeles într-un context istorico-salvific, se referă la sfârșitul Ierusalimului și al instituțiilor evreiești. În predica lui Isus, se refereau la israeliți, în evanghelie, sunt aplicate comunității creștine. Parusía [în greacă] înseamnă „prezență” sau „venire” [a doua venire a lui Isus]: e manifestarea glorioasă a lui Cristos cel înviat care inaugurează timpul Bisericii în întreaga lume. Cuvintele referitoare la „sfârșit”, la care contemporanii vor fi martori, au un sens literal și istoric: evenimentele care au dus la sfârșitul Ierusalimului pot fi anunțate de Isus ca fiind „iminente”. Prin urmare, în timpul actual, „sfârșitului” este pentru toți cei care trăiesc acum în faza finală inaugurată de învierea lui Cristos, a cărui „venire” este așteptată cu „putere și glorie”: deci, „fiţi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi!” (v. 44). Creștinii sunt cu o dăruire reînnoită și un angajament sporit din cauza adevărului și a binelui. Domnul nu are nevoie atât de admiratori, cât de urmași ai operei pe care a început-o.

Este îndemnul „vegheați și fiți gata!” Rezumatul mesajului de Advent: este „ceasul să vă treziţi din somn!” (Rom 13,11). E așteptarea unei persoane iubite! E întâlnirea plină de bucurie și pace!... Ești treaz, vigilent, precaut și prompt!