Mărturia lui Toma numit «Geamănul»...

„Sfântul Toma necredinciosul” de Michelangelo Merisi da Caravaggio.

„Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit «Geamănul», nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: «L-am văzut pe Domnul!» Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede»!” (In 20, 24-25).

Vai, sărmanul Toma! Veşnic pe banca acuzaţilor! Supus unui proces continuu. Acuzațiile de tot felul îi sunt aduse: de la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere, suspiciune, încăpăţinare şi, natural, necredinţă… Ei bine, pesimismul și ironia s-a manifestat la mormântul lui Lazăr: „Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celolalți discipoli: «Să mergem și noi ca să murim cu el!»” (In 11,16).

Louis Évely – subliniind violenţa revoltei sale – îndrăzneşte de-a dreptul să vorbească de disperare: „Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât ceilalţi pentru că el nu mai vrea să rişte să spere. Toma este fără îndoială cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remuşcarea cea mai chinuitoare pentru că nu a ştiut să înfrunte moartea cu acea ocazie. Atunci a găsit numai o piatră pe care să-şi pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel puţin aceea este stabilă, nu se mai mişcă. Nu va fi uşor să-i fie sustrasă…” (L. Évely [1910–1985]).

Cristos îl cucereşte pe Toma lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil... Acceptă să-i dea o probă ucenicului ezitant… Dar, cu răbdare, Isus așteaptă să ajungă să declare credință sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28).

„Toma rezistase autorităţii întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Dacă ar fi fost conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi şi pentru a nu avea neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieşit niciodată acea expresie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» A fost condus pe căi puţin bizare…” (L. Évely). Făcându-se „protestant”, s-a pregătit să devină un fervoros credincios al învierii. Toma nu a găsit „locul cuielor”: nici nu avea nevoie să o facă… S-a bucurat recunoscând și exclamând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»

Este «geamănul» nostru…